Fluturii ca şi dragostea sunt frumoşi pentru că se simt efemeri , şi într-un fel devin "nemuritori" din acelaşi motiv . Chiar dacă cineva poate să-mi dea exemple de cupluri care au dus o viaţă fericită , asta nu înseamnă că au avut o dragoste care a durat toată viaţă . Au avut o dragoste care i-a unit iniţial , după care dragostea a fost înlocuită de înţelegere , respect , obişnuinţă , împărţirea bucuriilor , a necazurilor sau a grijilor , etc . De ce nu poate dragostea trăi la nesfîrşit ? Răspunsul este simplu . Pentru că suntem oameni , iar dragostea este ceva ideal , care se hrăneşte la rândul ei cu situaţii şi personaje ideale . Cât timp poate un om cu imperfecţiunea lui să pară ideal ? Pe măsură ce vedem omul real , ne putem poate împăca cu ideea substituirii idealului cu realului , din păcate însă dragostea noastră moare odată cu această substituţie . Să ne închipuim acum , o dragoste care nu apucă să se consume , o dragoste care s-a născut dar nu a fost sufocată sau mînjită de contactul cu realitatea . Ea moare odată cu noi , nu înaintea noastră . Persoana iubită , prin faptul că dintr-un motiv sau altul nu este cu noi , o face imună detecţiei noastre şi va fi întotdeauna o imagine ideală a minţii noastre . Atunci se naşte dilema : a rupe o floare frumoasă sau a ne clăti numai privirea cu frumuseţea ei ? Dacă o rupem ne vom bucura de ea o clipă , după care vom ramne cu imaginea unei uscături . Dacă trecem numai pe lîngă ea şi plecăm cu imaginea ei , ea va domni în mintea noastră pe veci , mândră şi frumoasă . Pe de altă parte ne-am refuzat plăcerea de a ne bucura de efemeritatea ei . Nu trebuie deci să ne pară rău după acea dragoste ce nu a fost să fie ...